La semafor o femeie a strazii, imbracata cu haine care pare ca si-au pierdut culoarea de timp, murdara si cu parul des lung incalcit. Vorbeste si rade cu cineva din imaginatia ei, are un chip foarte bland.

 

Ma simt inconfortabil, imi simt lacrimile in gat, ma gandesc sa ma scotocesc, nu am bani sa-i dau. M-as simti mai bine daca as avea.

 

Imi trece prin gand sa sun undeva la o organizatie sa o ajute, nu am nici minime informatii despre ce as putea sa fac in cazuri de genul acesta. Tare neinstruita ma simt.

 

E aiurea sa-mi continui drumul, parca nu pot sa ma mai prefac ca nu exista, sa astept sa se schimbe imaginea din mintea mea odata cu urmatorul semafor.

 

Si atunci asa dezarmata m-am simtit; deodata din piept s-a expandat ca un eter care a inconjurat-o pe femeie, am simtit cum ceva din mine se concentreaza pe ea, ca un zoom, ca nimic din mine sau din afara mea nu se mai clarifica ca si imagine, doar acea femeie a ramas importanta.

 

Si am realizat ca din mine a plecat ca un suflu cald, intelegand astfel ce am auzit de mii de ori: ”mi s-a incalzit sufletul” si am rostit chiar eu, desi nu simteam asa intensitate.

 

Initial am crezut ca eu i-am daruit femeii ce am avut in suflet liber, dar mi-am dat seama ca acea femeie, care a si disparut imediat din raza mea vizuala, mi-a facut darul acesta care nu se poate compara cu nimic: mi-a luminat o bucata din suflet.

 

Dupa asta mi-am adus aminte de cate ori m-am plans parintelui duhovnic ca simt ca nu iubesc deajuns. El imi spunea, ridicand sprancenele, ca asta-i cam toata lectia omului si o sa vina si timpul sa ma dezghet.

 

Am simtit si acum pot sa spun si ca inteleg ca cel neajutorat si cel fragil dintre oameni sau animale te poate ajuta cel mai mult, pe tine cel impietrit. Si nu mai pare suferinta fara sens, sacrificiul in van.

 

Totul e cu sens si daca invat eu cel inghetat mai repede dispare suferinta odata cu neintelegerea mea.