Sunt un yoghin în India care levitează într-o piață cu multă lume ca un târg, o piață acoperită cu piatră cubică, un loc în care se vând și se cumpără tot felul de lucruri. Țin în mână un simbol de aur, un șoim cu aripile desfăcute, cu capul întors ca o statueta egipteană.

Știu că altădată, doar la vederea simbolului oamenii s-ar fi înfricoșat și ar fi căzut la pământ. Acum mă privesc de la distanță, vorbele mele sunt luate în derâdere, doar o adolescentă văd că se oprește, restul oamenilor trag cu urechea dar își văd de cumpărăturile lor. Le vorbesc despre spirit ca și când pronunț cuvântul apocalipsă și au senzația că le aduce ghinion, fie și dacă doar aruncă o privire directă.

Îmi ies cumva din starea mea de pace însă mă concentrez din nou și revin la pace. Și e atâta pace în mine că deodată e ca un izvor de lumini colorate care se revarsă peste toată piața /lumea, din ce în ce mai mult. Și spațiul se structurează în forme geometrice minunate pline cu lumini schimbătoare care îmi inundă corpul.

Și Însoțitorul curând mă întreabă cum mă simt.

– Parcă nu fac parte dintre ei, parcă am venit aici împotriva voinței mele sau percep cumva că a fost voia mea, dar nu credeam să fie ceva atât de greu. Simt multă respingere față de oamenii din piață, nu înțeleg cum e posibil să mă perceapă atât de distant, cum mă evita.

–   Însoțitorul:

Și de unde ai venit?
Eu: Văd că am venit de pe o altă ‘planetă’ sau alt spațiu, într-o capsulă precum o păstaie albă si am fost pregatit de niste prezențe albe cărora nu le văd fața, într-un loc alb, și acolo e singurul loc alb, restul e doar intuneric. Și în acel intuneric simt multă forfotă și prezențe însă nu percep ceva foarte clar.

Însoțitorul: Și ce e după întuneric ?

Eu: Dacă mă uit atent, văd o zonă mai deschisă, tot întuneric dar parcă mai rarefiat și dacă mă duc spre zona aceasta, văd mai multă lumină mai roșiatică ca o lavă, apoi mai galbenă, curg printr-un tub curbat.

Însoțitorul: Și după lumina galbenă ce este?

Eu: Este tot întuneric și parcă lumina galbenă se izbește de un zid negru și se condensează și picături  galbene se scurg cremoase înapoi.

Însoțitorul: Și de unde vine lumina? Cineva creează lumina și întunericul, nu?

Eu: Îmi dau seama că eu nu-mi pun întrebările acestea de mi le adresezi tu și constat că mă îngrijorez pe măsură ce mă întrebi și pe măsură ce mă îngrijorez constat că lumina galbenă se transformă într-o lumină urâtă, negricioasă gri cu țepi diformi, un spațiu dizgrațios și toată strălucirea și lumina dispare.

Însoțitorul: Păi eu nu te-am îngrijorat căci eu nu sunt îngrijorat, sunt doar curios, tu te-ai îngrijorat pe măsură ce ai realizat că nu știi răspunsul.

Eu: Eu m-am îngrijorat într-adevăr, căci mi-am dat seama cu tristețe că starea mea  a deformat spațiul atât de direct și de ușor în timp real și nu pot accepta asta.

Asta înseamnă că eu am creat și lumina și întunericul și asta înseamnă că eu am creat și respingerea față de oamenii din piațetă. Am judecat și m-am separat de ei și am refuzat să accept realitatea.

Am fost neatent și n-am reușit să păstrez spațiul atât de frumos structurat.