M-am judecat și m-am micșorat. Au fost multe gânduri în care m-am poziționat cu superioritate față de mine, așa cum am observat că o fac alții în raport cu mine.

 

Mă uit la mine din exterior și cu fiecare judecată mă îndepărtez de mine ca și când orbitez în jurul corpului meu si m-aș putea privi din față să văd poate lucrurile care nu îmi plac, părți din mine pe care atât de mult m-am obișnuit să le resping, părți din mine care s-au aliat cu alții, poate mi-am spus eu însămi de atâtea ori ce am auzit spunându-se, poate că am gândit de multe ori la ceva nedrept ce am auzit o singură dată din exterior și nu neapărat cu sensul pe care l-am dat eu lucrurilor.

 

Și mă îndepărtez până când ântre mine și mine se naște ca o prăpastie, ca și când eu cel judecat sunt pe un munte și eu cel care judec sunt pe alt munte, până când din depărtare văd doar o umbră de om. Și stau așa departe ca și când eu aș fi pe un alt munte. Și trece lumina zilei, trece noaptea, trec mai multe nopți și mai multe răsărituri până când mi se face dor de mine, îmi dau seama că sunt foarte singură și mi-e foarte frig fără mine și mi-e frică să cobor căci de sus, unde sunt, dacă mă uit în jos, văd doar prăpastie și pare abrupt și greu drumul.

 

Și deja sunt speriată de întoarcerea la mine, abruptă și prăpăstioasă și trec din nou coborând prin toate momentele în care am suferit și pe care am dorit să le evit, pe care mi-am promis că nu o să nu le mai trăiesc niciodată, nici chiar în amintire.

 

Mă simt copleșită de gândurile care vin și pe care mi-e imposibil să le opresc.

Gândul o să-mi spui că este în legătură cu ceva ce s-a întâmplat, o analiză. Dacă s-a întâmplat acel eveniment înseamnă că a trecut și totuși gândul tău este tot acolo. Înseamnă că doar gândul trebuie vindecat, gândul care a rămas agățat acolo, ca o repetență.

 

Trec din nou prin toate percepțiile, printre toate evenimentele în care am suferit pentru că mi s-a făcut dor de mine, cel care a purtat atatea lupte.

Și în timp ce cobor abrupt, trec prin fiecare moment în care am considerat că greșesc, că sunt vinovată că trebuia să fac mai mult sau mai bine să nu fac, să nu spun ceva și retrăiesc fiecare emoție, orice vine simt în corp și doare tristețea.

 

Eu, cel ce vine de pe munte, cobor încet cu frică și grija și îmi păstrez atenția asupra corpului, acelei părți a corpului la care nu am fost atentă, pe care am ascultat-o mai puțin, care a durut în timp ce eu i-am repetat continuu că nu doare.

 

Concomitent, eu ce cobor de pe celălalt munte, coborând învins de dor, încerc să-mi dau seama dacă a mai rămas vreo parte din mine pe care să nu o resping și trec prin fiecare țesut, prin oase, prin organe și caut acea particulă din mine, cea mai mică particulă care încă păstrează bucuria vieții, armonia și când o găsesc îmi ascut toate simțurile să percep orice pulsație a bucuriei din celulă ca pe ceva nou, de care să-mi fie drag cu totul.

 

Dau voie acelei unice particule care încă simte armonia să vibreze, mă apropii și mai mult și văd că particula a dispărut și eu sunt absorbit înăuntrul unui câmp, acolo unde era o particulă infimă.

 

Câmpul este locul care poate să conțină toate celulele, toate acțiunile mele, locul în care nu văd, nu simt, nu percep că e ceva și totuși e locul care conține totul, un loc de manifestare, și ce trăiesc e o stare, o energie și o posibilitate.

 

Locul de întâlnire este în vale, în câmp, în locul în care eu cel judecat ajung după ce am trecut prin momentele în care m-am micșorat încercând să trec nevăzut, locul în care cel care a judecat ajunge doar după ce se umple de armonie, locul care arată ca o vatră cu jar care arde toate percepțiile, gândurile care altădată au umplut spațiul dintre atomi, dintre celule, dintre molecule, până când spațiul a devenit prea dens pentru funcționalitatea corpului… și pe măsură ce cobor trec prin rușine, prin vinovăție, furie, tristețe, disperare.

 

Și îmi dau voie să desfac la nivel de câmp toate acele legături care mă ajută să păstrez realitatea fixă, ca și când am dorit nu se mai facă ziuă ca să pot visa eu frumos.

 

Acolo în vale, am fost absorbit într-un spațiu ca o pulsație, o undă de bucurie fără motiv, o stare în care încap tot mai puțin gândurile mele și mintea încă se întreabă: “Cum e posibil să încap tot într-un spațiu creat într-o infimă particulă?”

 

Și răspunsul este că este chiar firesc să fie așa, atât timp cât mare parte din densitatea structurilor mele era formată din gânduri dizolvate acum de o stare profundă de pace.

 

Și devin rarefiat ca și când am scăpat de o mare greutate ….

 

Și blând, încet, toate structurile sunt cuprinse, înmuiate în starea de bucurie și seninătate și nu mai știu dacă bucuria e în mine sau eu sunt în bucurie. Și constat că structurile mele duble, separate devin una și e o sărbătoare a simțurilor dizolvate de câmp.

 

Și realizez că atunci când mă simt greu, greutatea e dată doar de gânduri și de lanțurile cu care mă silesc să păstrez realitatea neschimbată.

 

Și mă inund tot mai mult de pace și de bucurie, pe măsură ce cobor și sunt gata să mă întâmpin ca o rezonanță.

 

E ca o întâlnire a unui spic de grâu cu un alt spic de grâu într-un lan întreg de spice, eu cu mine.