Ce se întâmplă cu gândurile, odată ce le produc, EU ȘI MINTEA MEA CEA GÂNDITOARE

Cum obțin lucrurile pe care mi le doresc? 

Ce să fac să obțin starea de bine? 

Cum să fac să manifest o relație de cuplu reușită?

Dar cu copiii cum să mai procedez?

Dar dacă aș schimba jobul?

Dar dacă n-o să-mi mearga bine?

Și mai ales dacă mă îmbolnăvesc?

Cam astea sunt gândurile și îngrijorările zilnice care mă fac să par un om responsabil, cel puțin în ochii mei.

Nu putem măsura exact cantitatea de gânduri care nu au legătură cu realitatea directă și imediată în care trăim. Dacă am putea, în acest stadiu ar trebui să ne bazăm pe observație, ceea ce ne-ar mări gradul de conștiență exponențial și am avea o șansă ca întrebările să dispară.

Din categoria lucrurilor nevăzute, oare ce se întâmplă cu gândurile mele după ce le produc? În ce se transformă?

Gândesc și o fac într-un scop funcțional și precis sau prin mine trec mai degrabă gânduri ce poartă în ele judecată, vinovăție, ură sau invidie, dispreț, comparație, într-un cuvânt SEPARARE?

Sau poate e vorba de un gând care pare foarte ancorat în REALITATEA DE MAINE, fantasma de mâine i-aș spune, un gând deghizat în responsabilitate. SAU mai precis ÎNGRIJORARE, să-i spunem așa.

Controlez eu procesul gândirii sau mai degrabă gândul mă poartă în direcția lui? Fără să exagerez, la un moment dat simt cum sunt tras în direcția gândului pentru care am devenit permeabil.

Cum devin permeabil? Păi să spunem că am stat prea mult în același gând (chiar lipsit de context), aceeași emoție, ca într-o baltă.

Și de unde vine direcția gândului? Cine dă tonul și forța ?

Ce se întâmplă cu gândurile mele și unde le regăsesc după ce le produc, eu cu mintea mea cea gânditoare?

Gândurile plutesc în spațiul pe care îl ocup, între mine și cei cu care sunt în relații, între mine și activitățile pe care le fac, între mine și subiectele spre care îmi îndrept atenția.

Și dacă așa cum plutesc prin spațiu întâlnesc alte gânduri de aceeași vibrație, se potențează unele pe altele, devin mai puternice, până când se creează un egregor (o forță care condensează toate gândurile de același tip, bazate pe o emoție specifică).

Ca reprezentare, imaginați-vă o tornadă, pornită dintr-un gând minuscul demult oarecum neutru, iar odată ce devine puternică, trage din ce în ce mai mulți gânditori, ale aceluiași gând, ale aceleiași emoții.

Și ce să mai întreb, cum de este posibil să petrec poate ani întregi într-o stagnare, dezbătând mereu și mereu cam aceleași probleme sau dinamici…

Ce ar fi potrivit să fac?

Ca prim pas, orice întrerupe șirul îngrijorărilor: muzică, sport, dans, improvizație, meditație, rugăciune, plutire în sare de magneziu și mai ales să observ dacă vreau să fac parte dintr-o tristețe mai mare, dintr-o furie mai mare, eventual o vinovăție imensă.