Povestea unui soldat din primul război mondial, la Siriu.

 

Cu 3 săptămâni înainte de Crăciun am avut o regresie telefonică într-o viață anterioară ghidată de prietena mea Cristina A. căreia îi sunt recunoscătoare.

 

Fără legătură cu regresia în sine, la un moment dat a apărut un alt flux de informații, câteva imagini aparent fără logică. Un război – frânturi de luptă ploioasă din tranșee în primul război mondial și o încăpere din zilele noastre cu cruce deasupra, dar care nu era biserică, părea mai degrabă ca o anexă a bisericii, ticsită cu tigve și oseminte, față de care mă simțeam magnetizată.

Nefiind închegate aceste imagini, uitasem de ele, deși au fost puternice, până când în Ajunul Crăciunului soțul a propus să ne plimbăm într-o zonă în care eu nu mai fusesem niciodată, Barajul Siriu și despre care nu știam nimic.

 

Zis și făcut. Cu 40-50 km înainte să ajungem a început să picure și parcă cerul atât de înnorat îmi creea o stare proastă. Am propus chiar insistent să ne întoarcem, simțeam că nu vreau să mai continuăm.

 

Pe măsură ce eu respingeam mai mult ideea, soțul insista, argumentând că trebuie să fie ceva important din moment ce resping atât de vehement. În timp ce clipeam, imagini de război grave au început să vină, simțeam că-mi piere sângele din picioare, trebuia să mă ating ca să mă conving că mi-e în regulă corpul. A fost chinuitor.

 

Practic, cumva continuam cu ochii deschiși regresia clasificată ca nereușită, imaginile pe care le vedeam – soldați alergând și rostogolindu-se în tranșee – m-au facut să întreb dacă s-au dat lupte în Primul Război Mondial și soțul mi-a confirmat că este chiar și o legendă despre un batalion care a oprit înaintarea frontului și că exact la baraj este un cimitir al eroilor pe care îl putem vizita. Aveam senzația că mor în timp real, așa greu îmi era, până am ajuns în fața cimitirului. Atunci m-am luminat brusc, am știut că are sens drumul ăsta și sensul l-am găsit imediat ce am ajuns.

 

Toate crucile din cimitir erau crăpate și lipite aproape identic cu o cruce de piatră pe care eu am cumpărat-o acum 30 de ani din curtea unui pietrar din Măgura, care zăcea ruptă azvârlită într-un colț și eu pe aceea am vrut-o. A trebuit să mă lupt cu meșterul să mi-o vândă, am ținut musai pe aceea s-o cumpăr, nu una întreagă, nu alta, ceea ce mi-a întărit convingerea că, în spatele unui lucru la care ții cu tot dinadinsul, este o încărcătura translife sau transgenerațională cu nevoie de curățare. Atunci când am cumpărat crucea, nici măcar eu n-am înțeles toana și nevoia de a achiziționa o cruce crăpată, departe de a avea vreo conotație estetică, dar se pare că era o amintire pe care o țineam cu mine vie.

 

Pe măsură ce vizitam cimitirul, starea de bucurie de liniște și împăcare creștea. Mai mult, de acasă luasem o lumânare de tip candelă (așa ca să fie, deși niciodată n-am făcut asta), pe care am aprins-o acolo.

 

Când să coborâm, am văzut un soi de capelă și prin gratiile ușii am văzut osuarul, exact ca în imaginea apărută în regresia mea și starea de rău a încetat definitiv, mai mult, m-a cuprins o bucurie, o liniște și o împăcare.

 

Pașii m-au purtat așadar ‘’întâmplător’’ chiar fără aparent să vreau, să-mi onorez o viață trăită ca soldat în Primul Război Mondial care a sfârșit într-o ploaie de toamnă rece rănit, sângerând până la moarte.

 

Prin călătoria mea am închis o tristețe, o suferință și călătoria mi-a adus mândrie, conecâandu-mă la energia de viață, la dorința de a face ceva pentru alții.

 

Ca nevoie a locurilor pe unde am trecut, am simțit multă tristețe întipărită în fiecare sat pe unde s-au dat lupte, o ceată de suflete neridicate planând pe deasupra câmpurilor și șoselelor.

 

Am înțeles poate pentru prima oară atât de adânc câtă nevoie este să onorăm fiecare loc prin care trecem. Câte suflete sunt captive în spații de neînțelegere și câtă nevoie au de puțină conștiență din partea noastră, de puțină energie de iubire pentru a se ridica în planuri mai înalte, eliberate de magnetismul traumei, magnetismul pământului.

 

Îndemnul meu este, indiferent dacă simțiți sau nu prezențe din alte planuri, să fiți conștienți că există o nevoie imensă de recunoștință și de a onora locurile pe unde trecem, din perspectiva sufletelor care au nevoie de a se elibera. Nu poți fi liber în viața ta și nu poți să trăiești ce ți-ai dori până când nu eliberezi câmpul de prezențe captive, indiferent de timp sau de loc.