Uneori, rar sau des, cu atât mai profund și mai greu cu cât este mai rar, se întâmplă lucruri în viața mea, urâte sau grele. Un doliu neprevăzut și greu, o despărțire, o mutilare a unei relații – cu soțul sau copilul sau pierderea unui job.

Și întunericul acelei perioade pare că-mi înghite tot binele și toată extinderea pe care am experimentat-o înainte.

Și mă întreb cum să fac să scap de întuneric, rău, urât?

În primul rand, să scap nu e o soluție, ci mai degrabă să mă întorc cu fața către întuneric și să mă uit atent ce este acolo.Vibrația întunericului nu se lipește de mine ca o boală contagioasă, decât dacă eu am ajuns pe vibrația în care pot coborî în întuneric.

E ceva ce constați că e rău în viața ta sau să zicem că e rău, dar putem porni de la presupunerea că în fapt este o situație cu care te confrunți ca să mergi la un alt nivel de conectare cu tine, la nivel de suflet, mai profund.

Și totuși: cum de ești în dinamica aceasta tu?

Și cum de te afli de mai multe ori și de atâta timp în această conjunctură? Pentru că ai coborât treaptă cu treaptă.

O să-mi spui: Nu am vrut asta.

Cu ce ții întunericul aproape de tine?

Care este mecanismul prin care intri într-o dinamică care nu e potrivită pentru tine și totuși o menții?

Cum de rămâi într-o relație care susții că nu te reprezintă?

Cum te raportezi la acei oameni care susții că nu te-au iubit? Cumva cu iubire? Cu înțelegere și acceptare?

Când ți-ai spus ultima oară punctul de vedere? Sau te-ai complăcut, preferând să dai în tine, să te micșorezi la nivel de câmp și de spațiu ocupat în viața ta?

Țin intunericul cu un gând de joasă vibrație, judecată, frică, rușine, vinovăție, prin care îmi spun că celălalt este nașpa că s-a purtat în acel mod abominabil cu mine. Cât timp rulez acest gând, asupra unui eveniment care s-a petrecut o singură dată, poate?

Cât timp mă doare? Mă doare, plâng, las să mă doară o zi, o lună sau îmi spun că NU CONTEAZĂ durerea aceasta, că eu sunt puternic și mă trezesc în situația în care o bună parte din evenimente și zile /din viață trăiesc o situație în care mă prefac că NU CONTEAZĂ și încet încet ajung să nu mai simt, să nu mai conteze mare lucru. Adică nu-mi permit eu mie nici măcar să mă doară.

Când mă străduiesc să nu plâng, îmi creez un conflict intrapersonal. Pe mine mă doare și e greu chiar să și recunosc că mă doare și prefer să mă prefac că nu mă doare.

Și cum sunt percepțiile mele ulterior? Mai pot vorbi de intuiție atunci? De claritate, liniște sau coerență? În nici un caz. Vorbesc de o coborâre în vibrație, ajung să fiu durere și spatiul în care trăiesc să fie doar intuneric, doar urât și rău.

Și atunci e potrivit să realizez că de fapt EU ȚIN ÎNTUNERICUL, URÂTUL ȘI RĂUL și că eu m-am legat de dinamica mentală și emoțională prin care nu-mi dau voie să aduc lumina în viața mea și a altora. E vorba de responsabilitate.