De ce nu mi se întâmplă nimic în viață, de ce nu se schimbă nimic?

Când am prioritizat siguranța?

Am o dorință să trăiesc stări emoționale diferite și totuși nu am prieteni, nu am iubit/ă, trăiesc o viață monotonă și am sentimentul că nimic nu mă mulțumeste, dar nici nu mă nemulțumește foarte tare, chiar și dacă mă gândesc la bani, am și nu am.

Dacă eu în mod conștient îmi doresc să mi se întâmple ceva nou în viață, nu înțeleg de ce nu mi se întâmplă.

Atâta timp cât eu caut să înțeleg și folosesc uneltele rațiunii, nu se schimbă prea multe.

Și nu există altă metodă de a afla decât să te duci înapoi acolo te-ai simțit rănit, unde ți-ai spus că dacă nu interacționezi cu ceilalți, nimic rău nu o să ți se întâmple: nu o să suferi, nu o să fii respins.

Și așa se face că ai început să respingi TU primul ca să nu mai ajungi în postura de a fi respins. Ai ajuns în acel spațiu unde ai înscris nevoia de siguranță, în care ți-ai spus că oamenii pot să rănească, că ești mai bun decât ei sau că ei sunt mai buni decât tine, orice moment în care ți-ai creat un tunel perceptual, un spațiu impregnat de stagnare, de nemișcare.

Pornind de la realitatea de familie, în momentul în care ai înscris în copilarie un model de comportament, de gândire, un moment în care ai ales să te exprimi într-un mod foarte personal, să nu ocupi un spațiu din viața ta, ai ales poate:

– să nu te uiți în urmă, să te separi de un mediu, de o categorie de oameni/de un tipar de bărbați dacă ești femeie sau de femei dacă ești bărbat,

– să nu ai copii, dacă ai înțeles că este greu să fii copil,

– să nu interacționezi în mod real cu cei din jurul tău,

– să limitezi acțiunile, trăind standardul altcuiva.