Lucrând de la distanță o ședință cu Gabriela, o vedem pe Raluca (fiica mea) în niște tuburi în întuneric ca și când este într-o canalizare la apă, la mare adâncime, din care susținând-o a reușit să iasă în tuburi din ce în ce mai sus și mai înguste care o strângeau, brusc a reușit să iasă în fața facultății de drept.

Gabriela râde, îi pare ceva suspect că, din întuneric, a ajuns direct în fața facultății de drept din București și atunci mi-am adus aminte că tatăl îi spunea tot timpul: TU TREBUIE SĂ AJUNGI LA DREPT și nu oriunde, la București, ești făcută pentru asta.

Fetița s-a opus și a ales o altă facultate, Gabriela mi-a explicat că se pare că proiecția negativă a rămas și o ținea încă închisă pe Raluca în spații întunecate în care era blocată. Drept urmare, a și renunțat pe rând la cele 3 facultăți la care s-a înscris și toate drumurile (tuburile) duceau într-un singur loc, ca și când era forțată să stea în întuneric până când ajunge la DREPT. CA O VRAJĂ sau un blestem.

La o săptămână după terapie, brusc, Raluca s-a angajat la o terasă –ospătăriță – un job de vară, temporar hotărâtă să înceapă de jos, ceea ce ne-a bucurat inițial.

Am răsuflat ușurată, zicând că-i prima oară în viață când o văd hotărâtă să facă ceva, până când mi-am dat seama că așa-i spunea tatăl ei de data asta: dacă nu intri la DREPT, ospătăriță să te faci, că eu bani nu-ți mai dau, deci de fapt scăpase de o proiecție și intrase în următoarea.

Și atunci am realizat că e un copil modelat mult de proiecțiile noastre, cu bună intenție aș zice, dar după explicațiile Gabrielei, mi s-a părut groaznic și iresponsabil ce am făcut noi ca părinți.

Am mai făcut cred 2 ședințe, timp în care au mai ieșit câteva momente critice, proiecții negative și blocaje. 

Sunt foarte mândră de mine că m-am expus și am lucrat, sunt liniștită în privința fetiței, simt că ne-am putut elibera și sunt sigură că de acum înainte viața ei va fi mult mai ușoară. Mai mult, deja s-a mutat de acasă!