Dacă am trăit 20 sau 30 ani ocupându-mă de imaginea pe care o văd alții la mine, încercând să-i mulțumesc pe mama sau pe tata, am devenit ceva ce nu are legătură cu mine ca ființă și drept urmare ajung în situația în care eu mă resping pe mine, ca și când aș avea o boală autoimună și o parte din mine atacă o altă parte din mine, fiind într-un conflict intrapersonal. Și din lupta aceasta EU nu mai reprezint mare lucru.

Și fiind în situația aceasta, când ajung să mă reprezint, să-mi ocup locul în viața mea?

De regulă, nu într-o zi obișnuită.

Doar dacă într-o zi mă îmbolnăvesc grav, dacă îmi pierd jobul sau dacă mă părăsește soțul sau am probleme grave cu copilul, atunci cumva viața mă împinge către mine, către ceea ce sunt eu cu adevărat, odată cu pierderea unei relații importante.

Și ce mă ajută să descopăr cine sunt eu din toate imaginile pe care mi le-am construit?

Conectarea la sacralitate.

În primul rând acordarea la zona de sacru.

O să-mi spui: ce vezi tu sacru în lumea asta sufocată de material?

Și o să-ți spun o poveste. Aveam cred aproape de 30 de ani când m-am dus la bunica soțului care avea mai bine de 90 de ani și locuia singură într-un cătun în Subcarpații Buzăului, în vinerea Mare, să-i facem curat. Nu credeam că reușim să străbatem cu mașina drumul înfundat cu noroi. Țin minte că de la stradă până la casă urcasem panta, glodul se ținea scai de tălpi. Bunica era o femeie micuță cu un zâmbet pe față. Aveam o stare groaznică, gâze, păianjeni, mirosuri cu care nu eram obișnuită, plus glodul.

La 6 seara a bătut clopotul, până aici ne-a fost. Bunica a ieșit opintindu-se într-un baston și a început să țipe: Repede, îmbrăcați-vă și mergeți la biserică să cântați Prohodul Domnului. N-a fost chip să ne opunem, am încercat. Curați, murdari, cum eram, am traversat râul, înglodați peste măsură și am mers la biserică, o biserică albastră de lemn ruptă din poveste, într-o rână cumva.

Acolo am dat interviu cu fiecare băbuță venită la biserică să-l petreacă pe “Domnul”, fiecare de pe un alt deal. Foarte ciudată pentru mine era apropierea lor, ne vorbeau familiar de rudele soțului adormite sau în viață despre care nici soțul nu știa mare lucru, ca și când ne știau de multă vreme. Era prima oară când cunoșteam oameni atât de firești, dădeam interviu și nu mă simțeam confortabil, dar simțeam un soi de bine pe care nu-l știam înainte.

Și a început Prohodul. Nu știam ce este, în familia mea nu aveam oameni evlavioși. Și atunci s-a întâmplat ceva foarte ciudat, oamenii cântau până leșinau, se întâmpla des, ieșeau afară sau erau scoși pe brațe, își reveneau și intrau din nou și continuau să cânte. Era o atmosferă și o emoție de simțeam că amețesc. La întoarcere, cu lumânarea aprinsă, am pornit către casă. Tot satul era în beznă, o beznă totală pe care nu am mai întâlnit-o de atunci. Am căzut cu lumânarea în râu.

Sunt 23 de ani de atunci și cel puțin 10 am căutat să repet acea experiență, să simt ȘI EU ce simțeau acei oameni din biserică care cântau și leșinau, uscați de post și de oboseala zilei dar cu sufletul luminos și cu drag de alți oameni fițosi și străini. Și oricât de ciudat ar părea, mirosul de grajd și de fum de sobă din acea zi am început să le percep cu sfințenie.

Apoi viața m-a dus departe de mine mulți ani, trăind doar pentru a dovedi ceva cuiva care foarte rar eram eu. Însă clipa aceea de revelație, de nedumerire în care nu înțelegeam ce trăiesc oamenii aceia, simțind totuși că sunt într-o clipă de cotitură, m-a condus și ghidat în cele mai intunecate și lipsite de har clipe.

Dacă m-ați întreba acum ce este sacralitatea, v-aș povesti ce am înțeles eu până acum. Și nu neapărat acesta este răspunsul, ci este doar înțelegerea mea până la momentul acesta.

Sacru este când eu mă odihnesc în mine și în mine se odihnește tot omul și noi toți ne odihnim în Dumnezeu. Când sunt firească cu mine, este poziția pe care nu o negociez cu nimeni. Este momentul când văd în gândacul de Colorado sau în păianjenul din colțul camerei un sens, un firesc și nu dorința de a distruge.