Poveste: eram la birou, un birou corporatist și jos pe mochetă am observant un păianjen, agitat de aspiratorul doamnei de la curățenie. Nu-mi erau simpatici păienjenii chiar deloc. Dimpotrivă, copil fiind știu că făcusem mare tam tam că mi se pare inadmisibil ca eu să respir același aer cu animalele. Adică eu inspir aerul expirat de animale? (odios ziceam)

Și nedorind să-l omor (credeți-mă că până atunci să-l omor era prima mea opțiune), l-am scos afară pe pervazul geamului. Era iarnă și pe pervaz era o pojghiță groasă de gheață. Gata, aveam conștiința împăcată. Și dupa câteva clipe am întors privirea și întâmplător m-am izbit de o imagine care devenise ca un zoom, o imagine groaznică: picioarele păianjenului se chirceau spasmodic, îmi închipui că erau ultimele clipe de viață. Ceva s-a schimbat în mine, am deschis repede geamul, am luat încet păianjenul și l-am pus din nou pe mochetă.

Și am realizat ce-mi spunea nepoata mea, că degeaba mă prefac că scot un gândac afară, că nu doresc să-l omor, că eu de fapt când îi dau drumul de la înălțimea mea, îl izbesc cu capul de ciment și doar îmi adorm conștiința.

Între timp, percepția mea asupra celorlalte regnuri s-a schimbat, mă observ ca om lipsit de stratul de conștiență asupra acestui aspect, lovit de o orbire.